Să cunoaştem obiceiurile "botanice" ale albinelor

peisaj din interiorul grădinii botanice

Despre "botanica apicolă" ca un domeniu separat de cercetare dezbaterile au început probabil mai demult. Încă înainte de1860, dr. Alefeld din Darmstadt şi-a concretizat mai multe studii şi cercetări într-un tratat de specialitate destinat apicultorilor germani şi denumit "Botanica apicolă". Nu era o încercare uşoară. Să alcătuieşti un catalog complet cu plantele indigene care furnizează nectar, polen şi propolis, împreună cu numele ştiinţifice botanice, cu numele comune, cu caracteristicile, obiceiurile etc. este o aşteptare necesară a oricărui apicultor care reflectează la afacerea sau pasiunea sa, dar cine are îndrăzneala să înceapă o atare acţiune eroică ? Profesorul Alefeld şi-a început cercetările cu câteva întrebări fundamentale, anume: Câte specii diferite de plante fanerogame (care se polenizează cu ajutorul insectelor) există ? În ce proporţie asigură acestea hrană albinelor ? Câte furnizează numai nectar ? Câte furnizează numai polen ? Câte furnizează nectar şi polen ? Profesorul a constatat că din circa 3500 de plante care alcătuiau tezaurul floristic şi apicol din Germania şi Elveţia de atunci un număr de circa 500 erau folosite de albine ca hrană. A mai descoperit că pe o rază de cca 8 km de la locul unei stupine din acea zonă creşteau 700 de plante fanerogame. Dintre acestea 300 de specii furnizau hrană albinelor în felul următor: 150 de specii nectar; 100 de specii nectar şi polen; 50 de specii doar polen. A mai presupus că de la 25 de specii albinele culeg propolis. Profesorul Alefeld a fiurnizat în tratatul său informaţii despre plantele respective şi perioada înfloririi. Totuşi, lucrării i-au fost aduse critici, deoarece nimeni nu a menţionat locurile unde se găseau plantele şi dacă acestea existau abundent ştiut fiind că albinele culeg cu predilecţie de la plantele care într-un anumit moment sunt abundente. Pentru cunoaşterea acestor informaţii importante ar fi util ca fiecare apicultor să ţină un jurnal zilnic în care să noteze următoarele:
- data observaţiei;
- denumirea plantei şi cât de rară sau frecvent poate fi întâlnită în zonă;
- numărul aproximativ al albinelor lucrătoare pe aceste plante, dacă sunt multe sau puţine;
- ce adună albinele de pe acele plante: nectar, polen sau/şi propolis;
- cum se prezintă creşterea zilnică de recoltă în stupină, pe durata înfloririi acelor plante;
- alţi factori de interes
Orice plantă indigenă sau nou introdusă trebuie cercetată cu atenţie. De asemenea culoarea mierii şi a polenului. Tot aşa existenţa afidelor şi a secreţiilor zaharate de pe frunze. Doar procedând în acest mod pot fi strânse observaţii pertinente şi îmbunătăţită baza meliferă.

Notă: Nu este deloc întâmplător că cercetarea profesorului amintit a pornit la Darmstadt.  Oraşul are o istorie şi cultură îndelungată. Este atestat documentar la începutul secolului al XI-lea. Găzduieşte Grădinile botanice în suprafaţă de 4,5 ha. ale Universităţii tehnice (http://www.bio.tu-darmstadt.de/botanischergarten/index.de.jsp). Astăzi, grădinile adăpostesc 9000 de specii, o colecţie rară de arbuşti, o grădină alpină şi una de fâneaţă. Istoria acestora porneşte de la personalitatea lui Johann Hess (1786-1837) un consilier important pasionat de botanică care i-a propus ducelui de Hessa cumpărarea actualului sit şi construirea unei grădini botanice. Pe 17 iunie 1814, Marele Ducat de Hessa a aprobat proiectul şi de atunci acea dată este considerată momentul naşterii grădinilor botanice ale oraşului. (http://www.flickr.com/photos/karlgercens/sets/72157629814217504/)

(traducere şi adaptare după articolul "Apistical Botany" din The American Bee Journal, vol.1, nr. 4, aprilie 1861)